Cât este de minunat că NU ştim ce anume e poezia! Iar atunci când avem iluzia că o prindem în plasele meşteşugului, misterul ei ne scapă printre degete. În felul acesta, după ce plătim, la început, preţ scump pentru aroganţa de a crede că frecventarea ei ne-o aduce la îndemână, ajungem să o lăsăm în pace. E de lăudat onestitatea renunţării, când poate salva buni cititori de poezie potenţiali. Aşa mai avem, uneori, norocul să dăm peste ea, în stiva emoţiilor.
Dar emoţia – estetică sau limitat personală, ca un concentrat de existenţă care totdeauna ne surprinde – nu este astăzi o «valoare» prea bine cotată. Iar această particulară formă de emoţie, poezia, e şi mai puţin căutată în uriaşa stivă a tăcerilor care cimentează emoţiile noastre personale. În pragmatismul generic al zilelor de astăzi emoţia se confundă deseori cu produsele minimale ale senzaţiilor, stocate cu răbdare, tezaurizate prin zilele confuze de rutină. Iar odată identificate acele senzaţii, ne imaginăm că suntem bogaţi şi în emoţii. Numai că se întâmplă tocmai pe dos. Majoritatea emoţiilor noastre defilează prin lăuntrul nostru cu chipul lor impersonal, sunt indicibile, deseori imposibil de identificat şi de formulat altcumva decât amplificate prin alte emoţii, transmise mai departe unei mirabile vacuităţi. Poezia este doar una din acele intensităţi care amplifică emoţia. Iar pentru poezie, emoţia e singura justificare a existenţei sale.
De fapt, în stiva tăcerilor care alcătuiesc cel mai bogat dialog al nostru cu lumea, emoţia e defectivă de plural. E una singură, în toate împrejurările uimirii de a exista, când ea devine revelaţie; ceva ce brusc ne depăşeşte şi ne dă iluzia că ne revărsăm din noi înşine, ca o expulzare provizorie din propriile noastre limite. Când coama lupului alfa se profila la gura peşterii, primul grup de neandertalieni se simţea deja sudat de emoţia solida
