„Concentrările de virtualitate” care au fost oraşele dadaiste gravitează, prin spaţiu şi timp, spre un centru: Zürich Zürich. Când spui Dada, spui Zürich, iar când spui Zürich spui Cabaret Voltaire. Istoria acestei Mekka deşuchiate e reconstituită de Andrei Codrescu într-un furor imaginativ ce ilustrează unul din paradoxurile pe care şi-a construit cartea: „Dacă secolul al douăzecilea ne-a învăţat ceva, e că vom uita toate lucrurile, mai puţin cutiile în care ne-au sosit.”

Or, ceea ce-şi propune autorul e să umple cutiile goale ale memoriei. Operaţiunea presupune o anumită urgenţă, tocmai pentru că e inutilă: „Memoria şi uitarea hăcuiesc încă şi mai mult trecutul, articulându-l; orice experienţă pusă în cuvinte este ca şi uitată.” O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Din paradox în paradox, se ajunge la următoarea definiţie convenabilă: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie. Dar