Ştefan Andrei, ministrul care a coordonat politica externă a României ceauşiste între anii 1978 şi 1985, este unul dintre puţinii demnitari români care l-au cunoscut pe fostul preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak, şi înainte, şi după ce a preluat şefia administraţiei de la Cairo. Cine a fost cu adevărat „faraonul" Mubarak, cât de strânsă a fost prietenia lui cu Ceauşescu şi ce atmosferă era la Bucureşti în săptămâna din octombrie 1981 în care preşedintele Anwar Sadat a fost ucis, iar succesorul Hosni Mubarak s-a instalat la putere? Despre toate acestea, în interviul acordat României Libere de fostul ministru de Externe şi viceprim-ministru comunist, Ştefan Andrei.

V-aţi aşteptat ca Mubarak să părăsească puterea în felul acesta?

Ş.A.: Egiptul este cea mai influentă ţară africană, este centrul lumii arabe şi are un loc important în lumea islamică. Vreau să mă refer la perioada în care eu am lucrat. Relaţiile noastre cu Egiptul, pe timpul lui Nasser, au fost determinate de relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Nasser. Din moment ce Israelul a contat pe Occident, pe americani, Nasser a mers pe linia URSS. Şi cum noi, până în 1964, urmam pas cu pas Uniunea So-vietică, relaţiile noastre erau auxiliare, centrul era la Moscova. A urmat primul război dintre ţările arabe şi Israel, câştigat de Israel. Noi am considerat că problemele sunt de reglat pe cale politică. Eu am asistat, în mar-tie 1966, la Moscova, la o întâlnire între Ceauşescu, Maurer şi Ali Sabri, care era al doilea om în conducerea egipteană, un filosovietic, dovedit a fi şi agent sovietic. Egiptenii au venit cu ideea să aruncăm Israelul în mare. Am spus că nu putem face asta.

De ce nu s-ar fi implicat România în aşa ceva?

Ş.A.: Noi întotdeauna am considerat că problemele litigioase dintre state trebuie să fie rezolvate pe cale politică. Dar a început războiul dintre Israel şi Egipt, î