Traian Băsescu se ia după propagandişti primitivi şi susţine că cine nu este cu partidul său ar fi „stânga" din România. Trecem peste faptul că a fi de stânga (adică de partea justiţiei sociale prin solidaritatea oamenilor) nu este ceva de ocară, cum cred destui inculţi (în definitiv Einstein, Roosevelt, Churchill, Brandt, Schmidt, Mitterrand, Kreisky şi mulţi alţii sunt de fapt la stânga, orice criteriu am folosi). Nu insistăm, deci, asupra acestui fapt. Ne întrebăm: ce reprezintă efectiv Traian Băsescu şi trupeţii lui, care se bat cu pumnul în piept şi se înghesuie pe „dreapta"? Răspunsul îl dăm prin câteva reci aduceri aminte şi întrebări. Să privim, aşadar, realitatea în faţă.
„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional-socialist, ci coresponsabilitatea sa" - ne spune, relativ la alegerile din Germania anului 1932, Ernst Nolte („Die faschistische Bewegungen", Deutscher Taschenbuch Verlag, München, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare din 2009 şi alegerile prezidenţiale din 2010, prin rezultatul lor formal, îndemnau la moderaţie, oricum la altceva decât la autoritarismul de prost gust din România de astăzi? Se ştie ce prăbuşire a urmat în Germania. Nu ar trebui să luăm aminte, aici la Carpaţi?
„Aşa cum Mussolini a admis, el a fost un om fără program, care se bazează pe credinţă, voinţă de putere şi intuiţie, mai curând decât pe intelect" (Ivone Kirkpatrick, „Mussolini. A Study in Power", Hawthorn Books, New York, 1964, p. 160). Vedem oare la şefii de astăzi ai ţării vreun program? „Ieri a fost ieri; astăzi este o altă zi" - spunea Mussolini etalându-şi mândru inconsecvenţa. Suntem, oare, departe?
În 1923-31 (vezi Karl Polanyi, „Le Grand Transformation", Gallimard, Paris, 1982), Mussolini şi alţi lideri au redus salariile (în Italia cu 10%) şi serviciile sociale, au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de l
