Printre cei cativa caini pripasiti pe langa una dintre scolile generale ale comunei, se afla si o catelusa cu o infinita blandete in privire, implorand un gram de afectiune, o mangaiere, fie si fugara, pe care o astepta mai mult decat bucatica de paine.
Cum insa si in viata animalelor, ca si in aceea a oamenilor, o nenorocire poate veni, cel mai adesea, tot pe capul celui slab si lipsit de aparare, intr-o buna zi, femeia de serviciu a scolii a gasit-o, mai mult moarta, prinsa intr-un lat, intr-o gradina vecina cu scoala. Rana a fost grea si de lunga durata, si fara sufletul bun si milos al ingrijitoarei, bietul animal ar fi pierit. Hranita si pansata cu blandete, mai multe saptamani la rand, s-a refacut.
A trecut vara, si la sfarsitul acestei toamne, "stapana" ei a observat ca iesea des din curtea scolii si traversa drumul catre o troita ce strajuia dincolo de sosea. Intr-o dimineata, a urmarit-o si, in spatele acesteia, pe pamantul gol si umed al toamnei tarzii, a gasit-o hranindu-si sapte puisori, sub privirile ocrotitoare ale sfintilor zugraviti pe cruce.
Acelasi suflet mare le-a improvizat puilor un acoperis - cazusera deja primele brume - si un culcus. Hraniti cu laptele bun al mamei, incalziti si mangaiati cu dragoste de ea, au crescut maricei, dar din nou, alta mare nenorocire: un sofer care a pretins apoi ca n-a putut s-o evite, i-a curmat viata, lasand orfani catelusii.
Cand am aflat intamplarea, mi-a revenit in minte un moment dintr-o lectie de citire, petrecut in urma cu cincizeci si cinci de ani, cand, tanara invatatoare fiind, le-am citit elevilor mei din clasa a II-a "Caprioara", de Emil Garleanu. La sfarsitul lecturii, ridicandu-mi ochii din carte, pentru a urmari pe chipurile copiilor efectul povestirii, intr-o liniste adanca, o fetita cu ochii plini de lacrimi si cu glasul gatuit de emotie a intrebat: "Si puiul a ramas orfa
