Cand ninge si miroase a paine e ca si cum Duhul lui Dumnezeu Insusi ar pluti pe deasupra nametilor.

Iar daca ai norocul ca intr-o asemenea zi chiar sa ajungi langa un cuptor aburind, poti sa crezi ca ai trecut pe langa Rai. si uneori Raiul poate fi la doi pasi: Valcelele Bune, peste drum de Strei, sat hunedorean get beget. Drum prin omat, pe malul apei. De-o parte, campia, de alta, casele risipite pe un deal insorit. Pomii inalta brate albe, incremenite, catre un cer de opal. O femeie trage greu o sanie incarcata de saci. Ninge, si-n linistea de inceput de lume, parca numai alunecarea saniei pe omatul proaspat impinge dimineata spre namiezi. In scurt timp, in bucataria acelei femei, la caldura focului si-n aroma unui ceai aspru de ierburi salbatice, aveam sa descopar reteta bucuriei.

O cheama Jenica Pascu si-mi spune, de cum i-am trecut pragul, ca tocmai a adus niste saci cu faina de la moara, caci de douazeci de ani, de cand si-a luat pamantul inapoi, n-a mai mancat decat paine coapta-n cuptorul casei. Paine facuta de mainile ei, dupa cum a invatat de la bunica Maria, de la strabunica Saveta si de la mama Ludovica, femei "aprige la lucru si bune la vorba si povata", femei ce se odihnesc acum, toate, in cimitirul din deal. "Mai mult din ambitie m-am prins a face paine prima data, ca tot zicea mama ca, daca n-a mai fi ea, n-a mai aprinde nimeni focul in cuptor. Numa' din ambitie am inceput. M-am straduit intr-o duminica, cata vreme ea era la biserica, sa fac paine si poale-n brau impaturate, asa cum se fac pe la noi. Acuma nu mai stiu daca chiar am reusit eu sa le fac mai bine, ori m-a incurajat mama, dupa ce le-a gustat. A zis ca mi-au iesit cu mult mai bune decat le facea ea. De fapt, mai intai nici n-a vrut sa creada ca eu le-am facut, ca eram numai o copila. "Cine le-a adus?" ma tot intreba, si-apoi, pana la urma, am convins-o, i-am spus cum le-am