După fiecare examen de Bacalaureat, presa e inundată de articole cu „perle", care nu mai sunt chiar excepţii, de vreme ce tot mai multe „scoici" le conţin.

La fel se nasc şi noile obiceiuri gramaticale. Cratima străpunge o literă şi se fixează ca o pietricică în pantof. La început, deranjează, apoi îşi găseşte căuşul şi rămâne acolo. Litera „i" devine un fel de jolly joker: fie e prezentă în exces - „deşii", „aflii", „oameni mândrii" -, fie dispare, cum se întâmplă cu deja frecvent folositul „totuş".

Singurul leac ar fi educaţia, pe care însă toate guvernele au ucis-o cu premeditare, transformând şcoala într-un loc unde înveţi să-ţi furi singur căciula, începând cu cea de pe „â". Bătrâna limbă română, acea comoară în adâncuri îngropată, e scoasă azi la suprafaţă sub forma unor cuvinte ciobite, legate nu într-un şirag de pietre rare, ci în fraze şchioape. Ea se îndreaptă spre condiţia vestigiilor arheologice, aceea de a fi pusă în muzeu şi privită cu un oarecare respect, dar şi cu nepăsarea cu care tratăm lucrurile inutile.

Nu trece o oră fără să vezi pe „burtierele" ecranelor TV greşeli grave de gramatică, virgule înfipte cu toporul între subiect şi predicat, dezacorduri flagrante. Sub acestea, curge deseori râul întunecat al scroll-ului cu mesaje de la telespectatori, adevărate avorturi gramaticale spontane. De când imaginea TV a înlocuit cuvântul scris (şi citit), creierul zace în canapeaua lui de os, consumând hrană proastă, în exces. Cu cât citim mai puţin, cu atât parcă scriem mai mult (pe forumuri, pe Facebook, pe Messenger) şi o facem mai prost. Povestea infractorului care s-a ascuns timp de zece ani la televizor chiar spune ceva. Tipul a fost deştept: ştia că acolo va fi în deplină siguranţă, aşa cum Poe, într-o povestire, plasează o scrisoare aprig căutată în văzul tuturor. Micul ecran este exemplul perfect de loc unde, în 99 la sută din ca