Imi reconsider reactiile de prim impuls, adica chestia cu scrumiera. Daca ajunge ministru?! Azi orice este posibil. De aceea o intorc ca la Ploiesti. Victor Buturuga a ajuns sef la Directia de Taiat Frunze la Ciini si domnea peste patru salariati. Unul raspundea de adunarea frunzelor, unul le numara, altul le sorta si al patrulea le aducea la sef pentru taierea in mod corespunzator. N-am fost surprins de anuntul prezentei sale in anticamera biroului meu si, curios putin, l-am primit cu onorurile de rigoare. - Salut, Costica, mi se adreseaza familiar, desi sint cu trei decenii mai avansat in drumul spre eternitate. - Salut, domnule Buturuga. - Ei, nu ma lua asa oficial... - Nu indraznesc, ne cunoastem asa de putin. - Bai, Costica, am luptat impreuna cindva. - Cind? intreb acru. - In '92, ti-am adus un borcan cu aracet, pentru afise. Imi fac reprosuri pentru acreala mea si devin mai amical. - A, da. Imi amintesc. Un borcan de 400 de grame, plin ochi. - Costica, de 800 de grame. Avea dreptate, dar eram pus sa mai scad din contributia lui la ascensiunea mea. Schimb vorba si-l intreb cum de a biruit in viata. - A fost greu. Am facut si facultate. - Unde, Victore? - La Bucuresti, la "Spiru Haret". - Nu te-ai lasat pina la urma... - Doar ma stii, nu? Ma uit la el si observ ca este bine ras, cravata sta bine si costumul este corespunzator. Totusi, sub unghiile cam marisoare se remarca dungulite negrui. Un canin a parasit cavitatea sa bucala, dar se observa destul de putin. - Ce vint te aduce la mine? - Nu ma servesti cu o cafeluta? Fac solicitarea rapid si regret ca nu l-am primit pe Victor printre usi. Eu incerc totusi sa conversez, limitindu-ma la banalitati. - Ai copii? - Am doi de la prima sotie si unul pe drum. - De la a doua sotie, nu? Imi face cu ochiul si-mi zimbeste berbant. Socotesc ca este firesc, omul este sefulet si se respecta. Il descos putin. - Fosta sotie...