Din vremuri străvechi, românii sărbătoresc la 24 februarie Dragobetele, despre care se spune că marchează începutul primăverii, când natura se trezeşte, iar păsările îşi reclădesc ori îşi caută cuiburile. Dragobetele mai poartă şi denumirea de Cap de Primăvară. Alte denumiri ale acestei sărbători mai sunt Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de primăvară, dar si Dragomiru-Florea sau Granguru. Se spune că Dragobetele ar fi fost fiul Babei Dochia.
„În ziua de Dragobete, în satele româneşti se practicau multe credinţe legate nu numai de dragoste şi fertilitate, dar şi de vindecare şi renaştere prin puterea naturii şi a plantelor. Astfel, se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului şi, mai ales, de febră şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Încă de dimineaţă, tinerii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii şi, dacă timpul era favorabil, porneau, cântând, în grupuri către pădure sau prin lunci, în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase. Fetele strângeau viorele şi tămâioară, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste.
În sudul României, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia fata îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descân
