„I-auzi, Veto, pică streaşina! Se simte primăvara, gata!”, îi zicea tata-mare muierii lui în prima noapte de dezgheţ. Probabil că omul bunicii mele avea un simţ aparte cu care adulmeca anotimpurile, că mereu le nimerea. Păi la fel se întâmpla şi la venirea verii, când se stârnea câte-o furtună şi bubuia cerul. Ploua cu bolboroci şi trăsnea de se zguduiau geamurile ferestrelor. Băierile văzduhului se rupeau deodată şi ne pomeneam cu vipia în prag. Pământul se încingea şi devenea ţărână. Toate se schimbau atunci, chiar şi numele! Aerul se numea zăpuşeală, pământul, ţărână, apa, fiertură, şi câte altele.
În ziua în care tata-mare îşi dădea jos de pe cap căciula brumărie din blană de miel şi-şi punea pălăria ştiam că primăvara s-a isprăvit. La fel şi-n toamnă, la-nceput, după Sânta Maria, numai că lucrurile se petreceau de-a-ndoaselea. Adică pălăria era înlocuită cu căciula. Şi sosirea iernii o presimţea bunicul. Era îndeajuns să se uite niţel pe cer şi să ia aminte la croncănitul ciorilor. Ori să cerceteze din ce parte s-a iscat vântul. De la miazăzi sau de la miazănoapte, că nu era totuna. „Miroase a măzăriche”, îl auzeam şi, ca un făcut, bătătura se acoperea cu un praf subţire de nea, cernit de norii potrivnici. Ţăranii din care provin n-aveau habar de codul portocaliu sau de cel roşu, ca azi, păcatele lor! De unde să afle ei cum va fi vremea, că nici curent electric nu li se băgase în casele sărăcăcioase?! Îşi încordau trupurile de glod şi-şi ascuţeau instinctele, ca nu cumva să-i surprindă şturlubatica natură. Pe care o ghiceau întotdeauna, din te miri ce semne, că pe multe le-am şi scos din minte, s-au rătăcit în uitare.
Ei bine, în noaptea aceea de dezgheţ eu n-auzeam decât picurii prelinşi de pe ţiglă. Ca un plâns înfundat, de parcă întregul Univers se pornise să bocească. Scâncetul acoperişului vătuit cu zăpadă mă umplea de tristeţe. Şedeam ghem
