În spaţiul public european circulă nenumărate „mituri“, inclusiv despre România. De cele mai multe ori, astfel de poveşti se transformă în stereotipii de comunicare europeană şi internaţională, contribuind la ceea ce adesea se numeşte „imaginea externă“ a ţării şi a cetăţenilor ei.

Construcţia europeană şi procesul integrării, în ultima jumătate de secol, a presupus şi o armonizare a superbei diversităţi naţionale, culturale etc. Câteodată, în acest proces de armonizare, una sau alta dintre „voci" a fost mai stridentă, alteori mai puţin sonoră, mergând pe lângă partitura acquis-ului comunitar sau exprimându-se ca un caz aparte în aplicarea uneia sau alteia dintre politicile europene. Atunci, la Bruxelles şi în anumite state membre ale Uniunii Europene, apare „mitul european": o poveste care încearcă să explice, cu ton îngrijorător, uneori într-o manieră ironică, atitudinea disonantă şi neconvergentă a vreunui stat membru sau chiar a liderilor politici. Există deja o bogată literatură pentru această temă.

Stereotipii despre România

Despre România au circulat şi apar mereu „mituri europene", provenite din experienţele istoriei conectivităţii cu actorii instituţionali, politici sau chiar individuali din Uniunea Europeană. De cele mai multe ori, astfel de mituri se transformă în stereotipii de comunicare europeană şi internaţională, contribuind la ceea ce adesea se numeşte „imaginea externă" a ţării şi a cetăţenilor ei. Un mit cu dăinuire îndelungată este cel al neputinţei României de a face ceva anume, atunci când se pune problema să fie parte într-un „concert" european sau internaţional. Dacă am lua istoria noastră din ultimul veac şi jumătate am constata că „mitul neputinţei" a fost mereu prezent, în unele etape chiar cu anumite accente depresive. De exemplu, la începutul procesului de negociere a aderării la Uniunea Europeană, pe coridoarele institu