Lumea vorbeşte despre posibila separare a Belgiei. De fapt, în această ţară, multesunt deja separate.

Trenul spre Anvers (sau Antwerpen, după denumirea originală, flamandă) pleacă agale din gara Bruxelles Nord. Cât timp ne-am mişcat prin cele câteva staţii din zona capitalei belgiene, anunţurile pentru călători au fost făcute în franceză şi flamandă. Acum, aceeaşi voce de bărbat ne informează, în franceză, că tocmai părăsim regiunea bruxelleză. Nu am trecut doar un hotar administrativ, ci şi o barieră lingvistică. De aici înainte, anunţurile din acelaşi tren, cu aceiaşi călători, se vor face numai în flamandă - o formă uşor modificată a limbii olandeze.

Este doar una dintre ciudăţeniile Belgiei, o ţară în care segregarea stă, paradoxal, la baza funcţionării statului. Dar ce este, de fapt, Belgia? Un regat având la bază două comunităţi complet separate, ce nu par să aibă nimic în comun în afară de rege, bere, ciocolată şi cartofi prăjiţi. Nu există un partid politic naţional, nici un ziar naţional. Până şi curriculele şcolare sunt separate. Televiziunea naţională, cu turnul ei ce domină partea de est a capitalei, înseamnă, de fapt, două instituţii paralele. Există adunări legislative separate, guverne separate. Până şi sistemele de guvernare sunt diferite - mai centralizat la valoni, mai descentralizat la flamanzi. Într-un fel, nu ar fi de mirare că inevitabilul s-a produs în cele din urmă şi ţara a bătut recordul mondial de longevitate pentru un guvern interimar.

Şi totuşi, există viaţă şi fără guvern. Economia a crescut cu 2 la sută anul trecut şi se aşteaptă să crească aproximativ la fel şi anul acesta. Serviciile publice funcţionează, angajaţii statului sunt la locul lor şi îşi văd de treabă. Fac, adică, ce ştiu dintotdeuna. Se mişcă încet, studiază cu atenţie fiecare hârtie, îţi cer mereu acte suplimentare - mi s-a cerut, de exemplu,