A trecut ceva vreme de când, în paginile Jurnalului Naţional, public „ecofabule”. Nişte pilde în ale căror rânduri, ca într-o grădina zoologică, inversând însă poziţiile, necuvântătoarele libere se uită uimite ori înspăimântate la oamenii închişi în propriile clişee, biete fiinţe bipede cu apucături cel puţin stranii.

Mă bucur de fiecare dată când câte un necunoscut îmi scrie sau telefonează, bu­curos că şi-a regăsit în vreo „ecofabu­lă” felul său de gândi şi de a se raporta el însuşi la natură. Sau, alteori, bucuros că unor nesăbuiţi „le-a zis-o cineva în public”, deşi e ştiut: rareori nesăbuiţii citesc altceva decât cifrele conturilor bancare sau, alţii, amărâţi cât încape, dar tot negândiţi, factura curentului electric. Atunci când se întâmplă, glasul de la capătul firului ori adresa din căsuţa poştală poartă în ele ceva tânăr şi blând deopotrivă, iar vorbele ni se leagă firesc, aşa cum se întâmplă între prietenii care nu s-au văzut demult, dar care, întâlnindu-se întâmplător, îşi reiau poveştile de parcă le întrerupseseră în urmă cu un ceas în autobuzul din care unul a trebuit să coboare.

Am legat prietenii cu oameni cărora încă nu le-am văzut chipul şi care, de la acel prim contact, mă întăresc în convingerea că nu scriu degeaba, semnalele lor – adevărate guri de aer – făcându-mă să persist în încăpăţânarea cuvântului, fiindcă văd cum, ici-colo, izolaţi unii de alţii şi izolaţi de mine prin distanţe, se află cospirituali care, astfel, nu se mai simt singuri. Deopotrivă ştiu la fel de bine că, alături de ei, cel care îşi reduce singurătatea prin tipăritură sunt eu.

O astfel de misivă am primit în toamna trecută. Un pasaj laudativ peste măsură – sincer pesemne – după ce mi-a hrănit instantaneu orgoliul, anesteziindu-mi scurt conştiinţa, căci om sunt şi eu, m-a pus oarecum în garda: „Folosesc această ocazie pentru a-l putea saluta pe ultimul sam