În general, presa este considerată o putere, a patra, iar cititorii chiar se aşteaptă la minuni care-şi refuză împlinirea. Cititorul se aşteaptă ca jurnalistul să asfalteze străzile, să aresteze rechinii, să rezolve multitudinea de probleme sociale. Este o iluzie însă să te adresezi jurnalistului să rezolve cazuri; el doar le semnalează şi nu se poate substitui niciodată organelor de anchetă abilitate prin lege să se implice în feluritele litigii care macină societatea. De aici diferenţa dintre presa unui stat autentic democratic precum Franţa, Anglia, Germania, Statele Unite, unde un articol a dus la demiterea potentaţilor pe când, în România, o sută de articole pe acelaşi subiect de flagrant delict nu-i deranjează pe cei care deţin puterea.
Este foarte adevărat faptul că, undeva între anii 1990 şi 1993, un articol bine documentat declanşa chiar mitinguri, dar, în ultimul deceniu, constat că presa şi-a pierdut puterea de influenţare: atât a cititorilor, dar mai ales a autorităţilor.
La această situaţie, după opinia mea, au contribuit doi factori în general. Pe de o parte, apariţia unor trusturi concurente în media care prezintă pro domo informaţia supunându-se indicaţiilor patronatului. Pe de altă parte, avem subiectele foarte dure care au fost bagatelizate prin glumiţe ieftine şi ironizări de mahala, făcute deliberat astfel. Aşa au fost tratate în emisiuni de divertisment cazul prăbuşirii unor bănci şi fenomenul Caritas. Cine îşi mai aminteşte de scheciul jucat de echipa lui Florin Călinescu, care ironiza sloganul publicitar „Dormi liniştit... avem noi grijă...", când, în urma respectivului faliment, oamenii sufereau şi căutau un răspuns sau protecţie din partea societăţii civile, iar unii deponenţi chiar s-au sinucis.
Însă cea mai periculoasă situaţie îmi pare a fi imaginea unor potentaţi cu biografie contradictorie, prezentaţi într-o lum
