Mare pare să fie perplexitatea „specialiştilor“ occidentali văzând cât de imprevizibil se răspândeşte revolta maselor în lumea arabă.
Islamiştii atât de temuţi nu par să fi avut vreo iniţiativă la căderea regimurilor din Tunisia şi din Egipt. Dimpotrivă, influenţa lor scade pe măsură ce se afirmă dorinţa de reforme democratice de tip occidental. În Yemen, considerat a fi baza de recrutare pentru Al-Qaida, nu grupările radicale par să fi declanşat şirul mişcărilor de protest împotriva preşedintelui Ali Abdallah Saleh, care durează de peste nouă zile, cu reprimări brutale din partea forţelor de ordine şi a partizanilor regimului. Iar acum evoluţia situaţiei din Libia, ţară aflată, de facto, în plin război civil, este departe de a putea fi atribuită fundamentaliştilor musulmani. Monarhia sunnită din Bahrain are, de asemenea, grave probleme, cu o largă mişcare de protest restrânsă nu doar la sunniţii care se consideră excluşi. Până şi în Maroc, unde monarhia părea intuşabilă, manifestanţii cer „libertate, demnitate, justiţie" sau chiar limitarea puterii regale.
Sigur că regimurile contestate acuză manipulări şi comploturi venite din afară. Fiul cel mare al dictatorului libian Gaddafi - un posibil succesor? - apărea duminică seară la televizor să denunţe amestecul unor forţe străine (dar tocmai puterea de la Tripoli e acuzată că a recurs la trupe de mercenari care au tras în mulţime). Unele regimuri care se clatină au încercat degeaba să blocheze comunicarea pe internet. Alţi potentaţi de modă veche, ca preşedintele sudanez Omar el-Bechir, anunţă că oricum nu mai candidează la apropiatele alegeri, doar-doar se va potoli mânia supuşilor.
Adevărul este că toate aceste regimuri de abuz şi de spoliere, deseori sprijinite de militari obedienţi, de reţeaua coruptă a şefilor de clanuri, de alianţe tribale, de interese comerciale nu au putut stopa o lentă,
