Tactica şi curajul protestatarilor egipteni au reuşit să dărâme, până la urmă, un regim autoritarist, incapabil să ramplaseze un lider în etate şi bolnav, care se menţinuse la putere mai bine de 3 decenii. Vreme de două săptămâni, nenumăraţi egipteni, în special cei din capitală, au renunţat la tradiţionala încremenire submisivă pentru a-şi solicita dreptul de coparticipare la modelarea destinului naţiunii. Indiferent de evoluţia ulterioară a Egiptului, recentele evenimente au fost unele rarisime pentru Orientul Mijlociu, cunoscut drept paradis al despoţilor.

Rolul puterilor străine în cadrul evenimentelor din Egipt rămâne incert. Edward Luttwak, istoric şi analist militar american originar din Arad, remarca săptămâna trecută că „în condiţiile în care America este favoritul tău, nu prea îţi permiţi să tragi în propria populaţie". Dacă la Washington preşedintele Obama a susţinut legitimitatea solicitărilor manifestanţilor, Moscova şi Beijingul au preferat tăcerea glacială.

Cât priveşte declaraţiile oficialilor UE, acestea au fost echivoce. Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă, afirma că în cazul Egiptului şi al Tunisiei drumul cel bun începe cu consolidarea instituţiilor. În această chestiune ar fi însă multe de spus în favoarea unei abordări lente, pe termen lung, şi împotriva unor măsuri precipitate, de faţadă. De altfel, până acum UE nu s-a prea acoperit de glorie în materie de implementare a proiectului „deep democracy" drag sufletului doamnei Ashton. Din punct de vedere al procesului ei de extindere, există destule argumente pentru a susţine că, cel puţin în cazul României, UE a eşuat lamentabil în privinţa promovării valorilor democratice. Şi-a abandonat extrem de rapid eforturile dedicate schimbării de jos în sus, care ar fi trebuit să survină atât prin intermediul augmentării puterii comunităţilor lo