Acum ca furtuna mediatica si politica starnita de asumarea legii educatiei s-a mai domolit, ma intreb ce urmari a lasat in constiinta cetateanului mediu, evident interesat si foarte competent cand este vorba despre scoala sau fotbal. Un sondaj de opinie ar arata, probabil, ca la nivel national aproximativ 70% din populatie a inteles urmatoarele: ca reforma in invatamantul romanesc, buna sau rea, a fost demarata; ca s-a terminat cu nepotismul din universitati iar programele si manualele din gimnaziu si liceu s-au simplificat, astfel incat mai toti elevii vor fi evaluati numai cu note maxime, ce le vor inlesni accesul la scoli exceptionale; ca profesorii si rectorii vor fi dati afara cum implinesc 65 de ani, iar parintii si primariile vor decide soarta scolilor si vor angaja numai cadre ce predau putin si dau note mari.

Ma tem ca, din pacate, exagerarile cu tenta umoristica de mai sus nu sunt tocmai departe de adevar. In loc sa discutam serios despre o reforma necesara si despre esenta legii educatiei, in special in cercul celor implicati in sistem, ne-am lasat redusi la tacere de scandalurile politicianiste cu nesat difuzate in media. Ma intreb de mai bine de un an, de cand urmaresc periodic stadiul proiectului legii si comentariile pro sau majoritar contra: este oare nevoie de acest tam-tam mediatic, de aceasta revarsare de pareri contradictorii si partinice construite pe amanunte nesemnificative si emise adesea de asa-zisi specialisti din media sau politicieni cu o istorie scolara exceland prin mediocritate? Din pacate, toate au eludat tocmai necesitatea legii si temeiurile ei corecte, transferand centrul de greutate catre disputa dintre suporterii traditiei si cei ai inovatiei.

Am aniversat zilele trecute 100 de ani de la moartea lui Spiru Haret, primul roman care a obtinut doctoratul in matematici la Sorbona si marele reformator al scolii rom