În Liceul Militar am primit o sancţiune umilitoare, în loc de o lămurire ce nu privea în nici un fel soldăţia. Când s-a afişat lângă orarul şcolar lista lecturilor "obligatorii", i-am obiectat profesorului de limba română termenul obligatoriu. Am zis că multe puteau fi hotărâte de regulamentele cazone, nu şi cititul. Lista ar fi trebuit să se cheme lecturi libere, lecturi generale, oricum altcumva, dar nu silite.
Un coleg pârâcios, căruia, conform tradiţiei, i-am pus ulterior perna-n cap în timp ce dormea şi i-am corectat obiceiul împreună cu întregul colectiv, s-a dus cu turnătoria la şefi. Şi am primit câteva zile de arest. Nu mi-am detestat şefii, dar pe scriitorul, ale cărui cărţi îmi determinaseră discreta mea chemare la nesupunere, l-am considerat toată viaţa un om de nimic. Am socotit că era de datoria lui să scrie nu cărţi, care să le fie băgate pe gât cu de-a sila şcolarilor, ci altele, spre care aceştia să se ducă de bunăvoie, de plăcere. A fost primul motiv conştientizat de a nu citi nişte cărţi.
La vremea aceea, numărul motivelor de a citi cu nesaţ multe cărţi era atât de mare, încât unul de a refuza o lectură nu conta. Cu timpul însă, s-au înmulţit motivele de a mă ţine la distanţă de o sumedenie de cărţi şi s-au împuţinat drastic acelea care m-ar fi decis să-mi pierd vremea cu ele. Fiindcă despre asta era vorba, de o pierdere de vreme. Nu de un număr de ore şi de zile, în general, ci chiar de orele şi de zilele care îmi mai erau date de trăit.
La adolescenţă ai de unde să iroseşti. Cu o îndrumare potrivită, ai putea citi numai cărţi al căror efect, ca să nu zic direct câştig, e de o viaţă. Se spune că nu există carte din care să nu te alegi cu ceva. Probabil că aşa şi stau lucrurile, numai că una e să te alegi cu ceva, cu un puţin, pe care-l uiţi repede, care nu lasă urme drepte în cugetare, în educaţie şi î
