Insistenţa cu care Emil Boc şi membrii marcanţi ai PDL se agaţă de previziunea potrivit căreia România va ieşi din recesiune în aprilie este de înţeles. Şi e foarte bine dacă se va întâmpla aşa, deşi este evident că aceasta nu este meritul de partid al nimănui, ci doar un efect statistic al epuizării declinului sectorului imobiliar şi al serviciilor. Se numeşte efect de bază, sau mai pe înţeles, sectoarele cu pricina au ajuns în aşa hal în ultimii 2 ani încât de-acum nu mai e loc decât de creştere. Cum spuneam însă, nu trebuie minimalizat absolut deloc efectul placebo al unei cât de mici reveniri pe panta ascendentă a economiei, unul care să dea încredere unui mediu economic şi de afaceri complet bulversat.
Din păcate aceste anunţuri vin din partea unui executiv puternic erodat, nu doar din cauza măsurilor dure de reformă aşa cum propovăduiesc non stop de câtva timp exponenţii PD, ci mai degrabă, din cauza mult prea deselor “erori” de comunicare (nu suntem în criză, salariile nu scad, pensiile nu scad, impozitele nu cresc şamd). Revenirea economică va veni aşadar pe fondul unui mediu lipsit de vlagă (consumul privat s-a prăbuşit cu încă 10,6 procente în 2010, investiţiile totale s-au prăbuşit în total cu 35% în 2 ani, în vreme ce capitalul străin ocoleşte România) şi al unui guvern fără susţinere în rândul populaţiei. În acest context, politic vorbind, demersul preşedintelui de a schimba la faţă Executivul este unul absolut logic din perspectivă electorală.
Din acest punct de vedere, uşor meschin, soluţia ideală ar fi ca un om (aparent fără de partid) să preia Executivul înaintea scrutinului electoral din 2012. Pe scurt, dacă acesta ar eşua în a aduce mulţumire şi voturi PDL, atunci măcar n-ar mai fi vina şefului de partid. Dacă ar reuşi, cu atât mai bine lui şi ţării cu atât mai bine. Sarcina este însă una extraordinar de dificilă, pentru că rolul ori
