Doar astăzi, până la ora aceasta, am primit 337 de emailuri cu mesajul de mai jos. Pardon, 355. Ba nu, 361. Ursula Visconti, Monika Dudziak, Julia Nowotny, Simona Caseriu, Karin Schweigl, Elisa M, Dalit Rabinovitch etc sunt nişte doamne, majoritatea, te miri care de pe unde, a căror principală grijă a fost existenţială este România ar putea să-şi rezolve problema cu maidanezii prin eutanasiere. Acum, mie mi se pare inspirat să foloseşti un citat din Gandhi, cu amendamentul că vacile, care se bucură de atâta respect în India, au obiceiul să muşte mai rar oameni decât maidanezii. Că în rest sunt tot felul de bazaconii (cum ar fi costul mare al eutanasierii sau că, dacă s-ar atinge rata maximă de prinderi, de 24% din câini pe an, iar aceştia ar fi eutanasiaţi, nu ar avea un impact major), nici nu mai contează, inboxul meu deja a încetat să le mai ia în seamă. Ce e important în toată povestea este că mi-am amintit că nimeni nu face nimic în ceea ce priveşte maidanezii. În Bucureşti, rata de sterilizare este cam de 70 de maidanezi pe zi, dacă această cifră o fi adevărată, ceea ce înseamnă că în 4-5 ani s-a terminat cu reproducerea, conform asociaţiilor pentru protecţia animalelor. Evident, asta dacă cei neprinşi vor practica abstinenţa în tot acest timp. Păi, şi după aceea ce fac “Patru Lăbuţe” sau “Cuţu-Cuţu” ? De soarta ciorilor nu au cum să se ocupe, că trebuie să-şi schimbe denumirea, iar “Două Gheruţe” sau “Cra-Cra” parcă nu sună atât de bine când trebuie să ceri 2% din impozitul pe venit. Cine ştie, poate cu şobolanii să-şi mai scoată pârleala, mai ales că şi-au mai dres niţel imaginea de când cu Ratatouille – “Chiţ-Chiţ” sună chiar simpatic-. Iar primarii, ei cum ar mai justifica cheltuirea unor fonduri, deloc neglijabile?
Nu îmi doresc deloc să fie ucişi câinii, însă nici nu văd cum altfel Bucureştiul ar putea scăpa de pecetea sa tradiţională, în condi
