Este de netagaduit ca practica vietii sindicale din Romania nu este coborata dintr-o fantezie scandinava si presa a semnalat, adesea cu argumente relativ solide, episoade politice si judiciare triste din viata unor lideri sindicali. In acelasi timp, ideea ca sindicatele sunt un fel de nisip aruncat in pistoanele economiei si societatii este des auzita in dezbaterile curente despre politicile publice.
Potrivit unei opinii populare in unele segmente ale campului politic, de afaceri si jurnalistic, dar si in feedback-ul dat de institutiile financiare internationalesi de economistii neoclasici occidentali[1], munca sindicalizata si mai ales forme de negociere colectiva situate deasupra firmei ar fi obstacole in calea dezvoltarii.
In numele acestui principiu se cere tot mai mult ingradirea dreptului la libera asociere in sindicate si mutarea negocierii la nivel de firma. Din nefericire pentru sustinatorii acestui argument, probele empirice culese din experienta altor state dau de inteles ca virtutile sindicalizarii merita scoase la lumina in dezbaterea publica.
Nu ma voi referi in aceasta interventie la lucruri evidente, precum potentialul absolut unic al sindicatelor independente de a asigura o aparare institutionalizata a celor care traiesc din munca salariata, aspect cu atat mai important in tari cu o democratie reprezentativa profund viciata cum este cazul Romaniei.
Dimpotriva, analiza mea va fi axata pe cinci argumente mai putin intuitive pentru care cred ca ostilitatea de principiu fata de sindicalizare este normala.
Sindicalizare, profitabilitate si productivitate
Mai intai, sindicalizarea nu afecteaza negativ productivitatea si profitabilitatea decat in tari unde relatiile dintre capital si munca sunt extreme de instabile, descentralizate si dereglementate (cum ar fi SUA sau Marea Britanie). Dimpotriva, asa
