Este de netăgăduit că practica vieții sindicale din România nu este coborâtă dintr-o fantezie scandinava și presa a semnalat, adesea cu argumente relativ solide, episoade politice și judiciare triste din viața unor lideri sindicali. În același timp, ideea că sindicatele sunt un fel de nisip aruncat în pistoanele economiei și societății este des auzită în dezbaterile curente despre politicile publice. Potrivit unei opinii populare în unele segmente ale câmpului politic, de afaceri și jurnalistic, dar și în feedback-ul dat de instituțiile financiare internaționale și de economiștii neoclasici occidentali[1], munca sindicalizată și mai ales forme de negociere colectivă situate deasupra firmei ar fi obstacole în calea dezvoltării. În numele acestui principiu se cere tot mai mult îngrădirea dreptului la liberă asociere în sindicate și mutarea negocierii la nivel de firmă. Din nefericire pentru susținătorii acestui argument, probele empirice culese din experiența altor state dau de înțeles că virtuțile sindicalizării merită scoase la lumina în dezbaterea publică.

Nu mă voi referi în această intervenție la lucruri evidente, precum potențialul absolut unic al sindicatelor independente de a asigura o apărare instituționalizată a celor care trăiesc din muncă salariata, aspect cu atât mai important în țări cu o democrație reprezentativă profund viciată cum este cazul României. Dimpotrivă, analiza mea va fi axată pe cinci argumente mai puțin intuitive pentru care cred că ostilitatea de principiu față de sindicalizare este normală.

Sindicalizare, profitabilitate și productivitate

Mai întâi, sindicalizarea nu afectează negativ productivitatea și profitabilitatea decât în țări unde relațiile dintre capital și muncă sunt extreme de instabile, descentralizate și dereglementate (cum ar fi SUA sau Marea Britanie). Dimpotrivă, așa cum arată experiența economiilor de