Secretul chibritului magic Am coborât ţopăind ca un broscoi printre căcaţi, călcam pe vârfuri, numai unde găseam câte un locşor liber şi cât de cât uscat. Până atunci nu mai coborâsem niciodată în haznaua aceea din centrul oraşului. De câteva ori, când am avut nevoie, i-am dat drumul milităreşte, de sus, din capul scărilor, cu nasul sucit spre piaţă, să prind în nări o aromă salvatoare de cartofi stricaţi, de varză murată. Când am ajuns la ultima treaptă deja nu se mai vedea nimic. Mai aveam câteva beţe de chibrit adunate de pe la prieteni. Merita să strica un băţ, două ca să verific dacă ochelaristul se ţine înadins de coada mea.
Primul chibrit a fâsâit scurt, i-a murit licuriciul înecat în fum. Al doilea n-a făcut nici fâs, i-a sărit gămălia. Abia al treilea s-a aprins, cu greu, conform regulii lui Florentin, anume că la chibriturile făcute de comunişti se aprinde numai al treilea băţ. Odată a venit la cenaclu cu o cutie de chibrituri de Brăila şi a început să le aprindă unul după altul în faţa noastră. Toţi se uitau uluiţi ca la un număr de magie. A scos un fumător o cutie de chibrituri din buzunar, pe urmă încă unul, încă unul. Nimeni n-avea brichetă. La un moment dat, toţi fumătorii din cenaclu scăpărau nervoşi chibrituri, se făcuse în cameră fumăraie şi miros de pucioasă ca la Verdun. Niciunul nu reuşea să aprindă două beţe la rând. Numai Florentin. Eu ştiam că era un truc. Pusese chibrituri de la sârbi într-o cutie de Brăila. I le adusese soră-sa din Timişoara, din piaţa sârbească Ocico. Florentin avea de la ea o mulţime de mărunţişuri de o frustrantă raritate, chiar şi ness. Când a aprins şi ultimul chibrit, fără niciun rateu, ridicând la cote periculoase uimirea generală, Florentin a spus că este în continuare valabilă regula celui de al treilea chibrit, numai că el a învăţat să-l ia de fiecare dată direct pe al treilea.
În scurta pâlpâ
