De ce privirea spre viitor și nu cea spre trecut ar trebui să influențeze politica externă și de securitate a României.

Articol din dosarul "Rezervoarele de idei din România", din ediţia nr. 20 a FP România (ianuarie/ februarie). Detalii ilustrate: Sumarul, Nota editorului. Politica externă și de securitate românească se pare că se află într-o criză de gândire și acţiune strategică, după aderarea la NATO și UE. Unii analiști, precum Luca Niculescu, remarcă faptul că diplomația românească nu are obiective clare, mijloace consistente și suferă de un exces de timiditate. Alți analiști au dat vina pe moștenirea comunismului sau pe intruziunea serviciilor secrete în politica de personal a MAE.

Indiferent de explicaţie, este evident că politica externă și de securitate sunt departe de potenţialul maxim și nu reprezintă un multiplicator de putere și influență a României în arena internațională. Realizările notabile, precum aderarea la NATO și Uniunea Europeană, par că se datorează mai degrabă unor conjuncturi externe. Acţiunea strategică pentru realizarea acestor obiective a fost circumscrisă viziunii „Vlahuță-Carp”: „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt” (Al. Vlahuță) și „România are prea mare noroc în istorie pentru a mai avea nevoie de politică” (P.P. Carp).

Aș vrea să schimb perspectiva și să afirm că problema principală a politicilor publice în România, și a politicii externe, în particular, este datorată paradigmei de socializare a clasei politice, a birocraţiei și a mass-media. De ce afirm asta? Presupoziția mea este că istoricismul și istoricii domină politica externă, tot așa cum geopoliticienii clasici domină politica de securitate, iar asta dăunează configurării unei paradigme complexe de înțelegere și explicare a realității, de anticipare strategică și construire a unei viziuni.

Politica externă – mizeria istoric(ism)ului r