La epitaful politic al lui Emil Boc - a cărui vreme n-a sosit încă, în pofida prohodurilor ţinute de o parte tot mai mare a clerului portocaliu - n-o să se verse nicio lacrimă. Sursa: EVZ
Auzim toată ziulica faptul că aşa-zisele măsuri anticriză au erodat încrederea populaţiei în el şi că nu-l va prinde pardesiul ca premier sau preşedinte de partid, fiindcă Traian Băsescu e în căutarea unui prim-ministru, desigur, altul decât Vasile Blaga. Iar când cinstitul ardelean Emil Boc va cădea în sfârşit fără să se mai ridice, deşi s-a vădit a fi cel mai demn continuator al lui Hopa- Mitică, la partid vor fi desfăcute şampanii ca în noaptea în care Mircea Geoană a ţopăit degeaba.
Veţi spune că dacă a vrut Dumnezeu să guvernezi pe timp de criză, conform revelaţiei pe care a avut-o la Ploieşti şefa PDL Bucureşti, când le tai oamenilor din leafă, din pensie şi din cheful de viaţă, nici Doamne-Doamne nu te mai poate ţine în braţe. Apoi, în momentul în care partidul aţipeşte la orice cuvântare a lui Boc, ce pretenţii să mai ai de la cei care nu plătesc cotizaţii, ci ponoasele acestei guvernări istorice, dar nu în sensul conferit de propagandiştii portocalii?!
Ceea ce îl face special pe Emil Boc, atât de special încât nu va sări nimeni să-i netezească şira spinării de tergal, este că în ţara proverbului "fiecare pasăre piere pe limba ei", preşedintele PDL va pieri pe limba altora. Vedeţi dumneavoastră, în România postdecembristă nu contează absolut deloc ce faci ca politician aflat la putere. Lucrurile merg anapoda şi dacă nu e criză economică, iar dacă merg bine, sau s-a greşit pe undeva, sau o să ne usture mai încolo. La noi contează însă ce zici. Or, guvernele conduse de Boc vor intra în istorie trecându-şi în cont contraperformanţa de a comunica mai prost decât reuşeşte statul român să se administreze.
Care ar fi cauzele pentru ca
