- Diverse - nr. 726 / 21 Februarie, 2011 Asistam, in ultimul timp, la nivel discursiv dar si in gesticulatiile de politica educationala, la o retorica asupra competentelor, in jurul carora s-ar centra invatamantul modern, in contrasens cu cel traditional, centrat pe cunostinte. Pe scurt, marea "descoperire" consta in ideea ca educatia scolara nu ar trebui sa se mai bazeze pe ingurgitarea de cunostinte, pe memorarea mecanica, a unor idei, ci pe formarea unor deprinderi, a unor comportamente vizibile in plan pragmatic. Ideea in sine nu e rea, dupa cum nici noua nu e, daca nu am asista la o confuzie de planuri in ceea ce priveste finalitatile educatiei si la o demonizare a cunostintelor, a educatiei ca efort, ca demers responsabil si auto-constient. Mai nou, un actual responsabil al educatiei enunta, oarecum triumfalist, noua tinta a educatiei: elevii trebuie sa invete la scoala "sa se descurce in viata". In legatura cu aceste chestiuni vom face cateva succinte observatii. In primul rand, teoria si practica educationala au luat inca de mult in calcul orientarea formarii nu numai in raport cu repere strict teoretice, abstracte, ci si cu jaloane operatorii, actionale, practice. Pedagogi "clasici" sau mai recenti au adus argumente clare in acest sens. Spre ilustrare, sa ne aducem aminte de cerinta lui Michel de Montaigne, exprimata in veacul al XVI-lea, in legatura cu sensul invatarii. In conceptia vizionarului filosof, e nevoie de un om cu judecata, care prelucreaza si reflecteaza asupra a ceea ce primeste. Benefica pentru cel care invata nu este multilateralitatea cunoasterii, ci multilateralitatea putintei de a cunoaste sau intreprinde. A avea o opinie proprie despre ceea ce se asimileaza este mult mai important decat a mima ideile altora. Interogatia proprie este semnul cel mai evident al faptului ca spiritul este viu si lucreaza. Nu conteaza cat stim, ci ceea ce put