„Anul revoluţiilor a început în ianuarie, într-o ţară de importanţă redusă. Apoi protestele s-au răspândit în cel mai mare stat al regiunii, răsturnând un regim care părea ferm înrădăcinat. Efectul a fost răsunător. Atmosfera era încărcată de discursuri entuziaste despre libertate. Proteste de stradă au izbucnit peste tot, contestând domnia autocraţilor care priveau înspăimântaţi din palatele lor.“ Astfel sunt descrise evenimentele care au tulburat liniştea „vechiului regim“, într-un editorial din săptămânalul Times. Succesul „Revoluţiei Iasomiei“ din Tunisia, apoi alungarea faraonului etern, Hosni Mubarak, par să fi deschis o cutie a Pandorei. Statu quo-ul se zgâlţâie serios din toate încheieturile. Istoria a ieşit din matcă. Unda de şoc tunisiană a lovit în plin poarta lumii arabe - Cairo –, doborând-o. A fost o chestiune de zile până când, rând pe rând, Bahreinul, Yemenul, Iordania, Libia, până şi Iranul au fost cuprinse într-un veritabil vortex. Patternul este mereu acelaşi: tineri furioşi se revoltă împotriva unor regimuri autocrate care au pierdut orice legătură cu propriile popoare. Parcă un fir nevăzut îi conectează şi îi reuneşte într-o conştiinţă comună... a rebeliunii. „To be or not to be... likeminded?“ Iată întrebarea.

Săptămâna trecută, în Bucureşti, s-a aflat simbolul mişcării Solidarność, Adam Michnik. Nu poţi, chiar involuntar, să nu suprapui imaginea acestui luptător împotriva dictaturii comuniste peste revoltele transmise live din Orient. Şi să îţi pui întrebarea: oare ce îi aduce împreună pe tinerii furioşi din Orient? Oare nu găsim şi în cazul lor aceeaşi „memorie comun㓠care odinioară

i-a reunit pe Michnik, Havel şi Konrad în lupta împotriva colosului totalitar comunist? Cu ani în urmă, într-o lume fără net, Twitter sau Facebook, Timothy Garton Ash a coborât în „subsolul comun“ al Europei Centrale pentru a descoperi