Spune despre artă că este cea care i-a dat un sens şi a învăţat-o să îşi exploreze limitele, să şi le depăşească şi să ceară mai mult de la sine.

Cu vocea moale şi caldă, îndrăzneşte cu greu să vorbească despre sine într-o manieră laudativă, rezervându-şi dreptul de a se considera încă un învăţăcel, iar asta o face din respect faţă de profesia pentru care se pregăteşte din greu de o bună bucată de vreme. Îşi leagă povestea personală, cea legată de universul artei plastice, de Angi, mama ei, cea datorită căreia a explorat universul culorilor şi al desenului încă din copilărie.

„Mama picta goblen şi era casa plină de fel de fel de culori, de pânze. Îmi aduc aminte că la un moment dat începusem chiar să îmi petrec mare parte din timp desenând. Eram uimită de ce făcea mama. Nu are şcoală de specialitate, dar este foarte talentată, mai talentată decât mine“, spune Alexandra. Primele legături mai puternice cu arta s-au produs în anii de liceu, la „Marin Sorescu“. Atunci au cucerit-o ghipsurile şi pictura în ulei. Mâna şi-a lucrat-o pe modele vii, părinţii, din partea cărora nu a primit niciun refuz.

Atentă la detalii, Alexandra s-a lăsat în timp cucerită de ochii oamenilor, de mesajele pe care le transmite fiecare chip în parte, iar astăzi dacă lucrează ceva cu mare plăcere sunt portretele, fie ele laice sau religioase. În anii de şcoală a căutat să ţină pasul cu concursurile de pictură şi desen, iar ele i-au adus premii.

Pe schele, la temperaturi extreme

În studenţie a ales să muncească într-un atelier de icoane, pentru experienţă şi pentru a participa la cheltuielile cu facultatea şi viaţa în capitală. Prezente într-o expoziţie la Craiova, în sediul primăriei, icoanele Alexandrei s-au bucurat de aprecierea deplină a iubitorilor genului.

Trecerea de la icoana pictată pe lemn spre fresca bisericească s-a produs în urmă