Ca de obicei, (re)citisem cartea: căci de fiecare dată, la volumele de poezie, am cel puţin două lecturi. Una de, aşa zicând, acomodare; alta de familiarizare şi aprofundare critică. Teodor Dună ieşise binişor din acest dublu examen, iar cronica pe care urma s-o scriu (şi pe care ceva sau altceva din programul meu o tot bloca) avea să fie preponderent pozitivă. Dovada cea mai clară este că am menţionat de-a viul printre apariţiile importante ale anului trecut, în materie de poezie. Cumva, m-am şi bucurat că un tânăr poet poate da o carte notabilă.

Dar lucrurile şi secvenţele ciudate continuă, devenind suită. Aveam două exemplare din acest volum. Pe unul l-am împrumutat cuiva şi împrumutat a rămas; altul a fost de negăsit. Trebuia să fie pe raftul unde-l pusesem. Nu era acolo. Am luat bibliotecile raft cu raft; de-a viul se scursese parcă prin podea (recunoaşteţi deja obsesiile imaginare ale poetului nostru) şi se făcuse una cu pământul. A trebuit să alerg să-mi procur un al treilea exemplar, pe care acum îl ţin bine lângă mine, să nu fugă din casă într-o direcţie necunoscută şi cu o viteză neprecizată...

Să facem un pas aparent lateral faţă de această poveste. Zilele trecute am recitit volumul nou al unui mare poet, de formulă vizionară. Cu cartea lui n-am avut absolut nici o problemă, iar partea întâi a cronicii la ea a plecat ca din ţeavă de tun spre Observator cultural. Ne întoarcem la istoria noastră. Ieri, procurând şi ţinând în mâini al treilea exemplar din de-a viul lui Teodor Dună, citind pentru a treia oară această carte de poezie, deodată mi s-a făcut ruşine.

Şi deodată am înţeles bizara suită şi semnificaţia pe care pot (şi nu, nu că pot; am datoria) să o extrag din ea. Pentru un critic raţional, cum sper că sunt, este o explicaţie mulţumitoare: nici mistică, nici agnostică, nici prea metafizică, nici prea prozaică. A fost, cred, nevoie