Aş spune, aproape, că Adam Michnik a venit la Bucureşti degeaba. Nimic din tot ce-a spus nu a stârnit interesul cu adevărat.
Deşi previzibile în contextul îndârjirilor politice şi ideologice ale ţărişoarei, ecourile conversaţiei mele cu Adam Michnik de la Ateneu m-au uimit. S-a spus, de pildă, că am organizat întâlnirea aceasta ca să dau cu Adam în Herta, în apărarea Păltinişului. Cu alte cuvinte, Adam Michnik ar fi un fel de căţeluş disciplinat pe care, la nevoie, îl convoci scurt, cu un fluierat autoritar, iar el se execută, dând din coadă. În realitate, programarea dialogului cu amicul polonez s-a făcut de mult, în acelaşi timp cu programarea sosirii la Bucureşti a scriitoarei germane, aşadar înainte să se ştie cum va arăta, în substanţa ei, prima dezbatere din seria conferinţelor de la Ateneu. Era firesc să mă refer, în demarajul discuţiei cu invitatul meu, la evenimentul anterior, mai ales că problema „rezistenţei prin cultură" a ţinut afişul mult timp după aceea. Prezent în sală, Liiceanu a avut două intervenţii de câte două minute, în care se apăra împotriva unei acuzaţii a lui Michnik. Michnik a răspuns şi s-a trecut, apoi, la alte subiecte. Ei bine, acest episod care, în economia serii, a ocupat cam 2-3%, a pus în umbră tot restul. Aş spune, aproape, că Adam a venit la Bucureşti degeaba. Nimic din tot ce-a spus nu a stârnit interesul cu adevărat, n-a existat decât o singură „poantă": Liiceanu. Cei care, dintr-un motiv sau altul, nu-l suportă pe filosof, aveau încă un motiv să vocifereze răstit. Că Adam Michnik a amendat-o critic pe Herta Müller? Neinteresant. Că l-a amendat pe Liiceanu? Grandios! Epocal! Bine i-a făcut!
Nu e treaba mea să mă amestec în antipatiile oamenilor. Nici să-l cocoloşesc pe Gabriel Liiceanu. şi nu mă preocupă veghea războinică a câte unui băieţel inconsistent, care se trezeşte pavlovian din propria sterilitate, oride
