România este fără îndoială o ţară greu de descifrat, cel puţin de către străinii care au puţin timp la dispoziţie pentru asta. Nu-i mai puţin adevărat că şi pentru o parte din propriii cetăţeni lucrul acesta se dovedeşte o întreprindere dificilă. Pentru cealaltă parte paradoxul este haina normalităţii.

România este printre puţinele ţări care, în perioadă de criză, a cunoscut o majorare importantă a ratei inflaţiei. Lucru datorat numai în mică măsură majorării TVA Normalitatea spune că reducerea puterii de cumpărare ar trebui să recalibreze în jos raportul dintre cerere şi ofertă. Un paradox deci, la prima vedere, desigur. Căci descifrarea lui nu înseamnă decât identificarea oligopolurilor din industriile primare răspunzătoare în bună parte de presiunile inflaţioniste.

Sistemul financiar românesc este şi el paradoxal. Populaţia preferă bancarizarea economiilor în baza unor dobânzi care nu acoperă nici măcar rata inflaţiei, în realitate pauperizându-se. Băncile investesc economiile populaţiei în titluri de stat, finanţând astfel deficite şi dezechilibre cronice ale statului român. Ar fi frumos şi normal dacă din ecuaţie nu ar lipsi economia reală, adică firmele. Ele nu pot fi finanţate de bănci care brusc, după o perioadă de creditare "cu buletinul", şi-au revenit din amnezie şi invocă acum "prudenţialitatea bancară". Normal ar fi şi ca firmele să descopere "apa caldă", adică împrumutul prin emisiunea de obligaţiuni sau prin intermediul bursei. Astfel veriga bancară şi-ar diminua din importanţa covârşitoare pe care o exploatează în propriul interes, iar economiile populaţiei ar finanţa direct locuri de muncă, export ş.a. Revenirea economiei reale s-ar produce mult mai rapid.

Turismul românesc este la fel de paradoxal. Un singur exemplu în acest sens. Investiţiile masive, atât publice, cât şi private, efectuate în turismul estival în condiţiile în ca