O linie de argumentare mai rece şi mai puţin personalizată ar arăta că o bună parte dintre problemele care acum primesc dimensiuni apocaliptice şi sunt la limita sclavagismului modern, cum spun liderii sindicali, dar şi unele dintre patronate, nu sunt decât abordări funcţionale coerente. Pe de altă parte, dialogul este necesar. Sindicatele au senzaţia unei campanii împotriva lor, de vreme ce abia acum, sau tocmai acum, sunt investigate averile de către ANI. Mai mult, însăşi ideea sindicalismului este atacată vehement, iar toate reacţiile de acum ale liderilor sindicali mai mari sau mai mici nu sunt în acest moment altceva decât reacţii instinctive de apărare şi mai puţin argumente solide împotriva regelmentărilor ca atare.
Dialogul este necesar însă, indiferent de condiţiile în care s-a ajuns, şi pentru simplul fapt că există virtuţi clare ale sindicalizării (aşa cum există, desigur, şi defecte. Primele însă predomină). Şi simpla evocare a spectaculoaselor creşteri economice postbelice din Irlanda (cu 8 protocoale naţionale de evoluţii salariale negociate cu sindicatele care au menţinut competitivitatea locală în 20 de ani) sau Germania (cu implicarea sindicatelor în sistemul deciziilor strategice corporatiste) arată că aceasta este inevitabil calea de urmat într-o economie modernă. Pentru aceasta, sindicatele trebuie să primească dovezi că nu se doreşte eliminarea lor şi nici nu sunt utilizate tehnici deviaţioniste pentru a-i forţa pe liderii sindicali să accepte negocierile pe Cod. Condamnările, căutarea averilor, apariţia unor contracandidaţi surpriză, atât pentru sindicalişti, cât şi printre patronate, au subminat discuţia pe fond.
Desigur, reprezentativitatea lor este o problemă. Mai ales în mişcarea patronală reprezentativitatea a ajuns pur formală. Dar sunt guvernanţii mai reprezentativi în acest moment pentru societatea românească? Indicii de
