Adam Michnik este un om înaintea căruia se cuvine să te pleci cu respect şi cu toată admiraţia. Dar asta nu înseamnă că spusele sale ar trebui tratate întotdeauna drept verba veritatis. Iar în seara de 14 februarie el s-a aflat în eroare, după părerea mea, şi încă repetat, ceea ce mi-a lăsat un gust amar. A greşit, aşa cum remarca şi Nicolae Manolescu, atunci când, la o întrebare din sală, a vrut să evite problema decomunizării, susţinând că până şi denazificarea a fost mai curând un mit. Dar marea eroare a stat, în opinia mea, în altă parte.
Mi-ar plăcea să cred că Michnik a fost pur şi simplu rău informat. Fiindcă altminteri, cum ar fi putut crede că Apelul către lichele (apărut la 30 decembrie 1989) poartă stigmatul procurorului? Recitiţi acum acest text, scris în momentul când se mai se auzeau încă focuri de armă sporadice, dar când deja, la televiziune şi în ziare, lăudătorii de profesie ai regimului Ceauşescu cântau în cor virtuţile democraţiei. Se afirma oare în Apel că aceştia, lichelele, ar trebui lapidaţi, aruncaţi în închisori ori măcar privaţi de unele drepturi? Nici pomeneală! Apelul era adresat strict conştiinţelor lichelelor, chemate să aibă decenţa de a tăcea o vreme, de a lăsa o respiraţie mai lungă între omagiile vechi şi cele noi. Erau oare ameninţaţi cu pedepse propagandiştii oficiali şi benevoli, activiştii şi securiştii din armată şi din structurile de partid care, din laşitate, nu făcuseră nimic ca să evite baia de sânge? Dimpotrivă: Să nu vă fie frică stătea scris în Apel , ci doar o lungă şi insuportabilă ruşine. Şi, în final, cădea aspra sentinţă: Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi. Halal procuror!
De fapt, şi Liiceanu, şi mulţi alţii dintre noi pe atunci eram naivi şi idealişti, crezând într-o purificare morală, care nu s-a produs
