Urmăritorul e un om de bine – Bancurile umblă, tovarăşe, a continuat ochelaristul, din mers. Unul spune un banc la o bere, când se mai găseşte bere, şi, până goleşte el sticla, bancul a şi ajuns până în stradă. Ia troleul şi coboară la fiecare staţie, iar când troleul întoarce la Electro, ce să vezi dumneata? După ce s-a diseminat de-a lungul liniei în tot oraşul, bănculeţul nostru penetrează triumfător cea mai înaintată falangă a muncitorimii botoşănene. Apoi face pui, se înmulţeşte şi se răspândeşte ameţitor de repede.
– Vorbiţi despre bancuri ca despre viruşi. Poate sunteţi vulnerabil? Întreb. Şi mai întreb: cine sunteţi dumneavoastră? Culegător de folclor subersiv, de bancuri? Şi de ce mă urmăriţi? Sunteţi de la Miliţie? Vedeţi în ce-aţi intrat?
S-a oprit o clipă, s-a uitat la pantofii lui cu rame căcănii şi s-a mai şters o dată de peronul magazinului Botoşani. Vitrinele uriaşe erau pline cu rochii de mireasă, nu se vedea nimic înăuntru.
– Şi asta, cu "în ce-am intrat” e tot dintr-un banc, nu? Cu evreul care intră în partid. Nu, nu sunt de la Miliţie.
– Şi atunci… Mă urmăriţi doar aşa, din pasiune? Ce vă atrage la mine?
– Să zicem că sunt un om de bine…
Omul de bine a apărut, cronologic, după omul nou. Chiar de la primele împuşcături, la revoluţie, s-a declanşat o invazie de oameni de bine. Din gura lui Iliescu s-au născut, fără dureri. Dar când mi-a zis mie ochelaristul că e om de bine era în octombrie ’89. Atunci auzeam prima oară de specia asta şi, drept să spun, mi-a plăcut denumirea. N-aveam de unde să ştiu atunci că sintagma intra în dotarea standard a securistului şi a activistului de partid.
– Şi de ce omul de bine se tot ţine după mine? Vedeţi rima cum îmi vine? Dacă nu sunteţi de la Miliţie şi nici culegător de bancuri nu sunteţi, poate sunteţi de lângă Miliţie? Cum s-ar spune, de la Securitate.
