După absolvirea facultăţii am lucrat câţiva ani de zile la redacţia tineret a televiziunii moldoveneşti. Iniţiasem un ciclu de emisiuni despre monumentele (toate în paragină) istorice şi cele ale naturii de pe teritoriul Republicii Moldova.

Am ajuns la Ţipova. În timp ce filmam ruinele mănăstirii medievale s-a apropiat de mine un bătrân din localitate şi m-a îndemnat să merg cu el în cimitirul din sat, ca să-mi arate ceva. Insistase să văd un păr bătrân care înflorise în plină toamnă. Am intrat atunci în cimitir şi am rămas înlemnit de ce am văzut: lângă poartă, pe partea dreaptă, înconjurată de cruci şi troiţe, se afla... „Masa tăcerii" de Constantin Brâncuşi.

- Ce-i asta?! l-am întrebat, mirat să văd în această parte de lume o capodoperă a sculpturii universale.

- E masa la care ne pomenim morţii, mi-a spus bătrânul. Apoi, ca să-mi împrăştie nedumerirea, a adăugat:

- Toate satele de la Nistru au în cimitirele lor mese asemănătoare.

O masă rotundă cioplită dintr-o piatră întreagă, cu scaune de piatră de jur împrejur, pe ea mi-a fost dat s-o văd şi-n alte localităţi de pe malul Nistrului: imitaţii după Brâncuşi dinainte de Brâncuşi. Unele dintre ele aveau mai multe sute ani. În preajma lor erau pomeniţi „în tăcere" morţii, discursurile de pomenire au apărut mult mai târziu.

Încă o dovadă că marele sculptor român, de la a cărui naştere s-au împlinit sâmbătă 135 de ani, a îmbinat genial formele de sculptură tradiţională românească cu simţul modern al spaţiului. Numele lui Constantin Brâncuşi azi e bine-cunoscut pe glob.

Lucrez de mai mulţi ani la o antologie a poeziei americane. Am fost uluit să descopăr că aproape fiecare poet american important din sec. XX - Carl Sandburg, Ezra Pound, Mina Loy, Thomas Fitzimmons, Jeane Robert Foster ş.a. - are câte un poem-două dedicate genialului sculptor român. Un cărturar american, James T.