Politica externă şi de securitate românească se pare că se află într-o criză de gândire şi acţiune strategică, după aderarea la NATO şi UE. Luca Niculescu remarca faptul că diplomaţia românească nu are obiective clare, mijloace consistente şi suferă de un exces de timiditate. Unii analişti, precum Alina Mungiu-Pippidi, consideră că această situaţie se datorează intruziunii serviciilor secrete în politica de personal a MAE.

Dincolo de aceste presupoziţii, este evident că politica externă şi de securitate sunt departe de potenţialul maxim şi nu reprezintă un multiplicator de putere şi influenţă a României în arena internaţională. Realizările notabile, precum aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, par că se datorează mai degrabă unor conjuncturi externe. Acţiunea strategică pentru realizarea acestor obiective a fost circumscrisă viziunii „Vlahuţă-Carp“: „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt“ (Al. Vlahuţă) şi „România are prea mare noroc în istorie pentru a mai avea nevoie de politic㓠(P.P. Carp). Recent, în căutarea unor noi idei strategice, parcă pluteşte în aer un mesaj de căutare a „paradisului pierdut“ al politicii externe ceauşiste, apar tot felul de propuneri de „trădare“ a transatlanticismului şi de construire a unor alianţe, fie cu Moscova, fie cu China.

Aş vrea să adaug o nouă perspectivă şi afirm că problema principală a politicilor publice în România, a politicii externe în particular, este datorată paradigmei de socializare a clasei politice, a birocraţiei şi a mass-media. De ce afirm asta? Presupoziţia mea este că istoricismul şi istoricii domină politica externă, tot aşa cum geopoliticienii clasici domină politica de securitate, iar asta dăunează configurării unei paradigme complexe de înţelegere şi explicare a realităţii, de anticipare strategică şi construire a unei viziuni pentru acţiunea strategică.

Politica externă