Din când în când, am nişte iluminări târzii. Trăiesc de o viaţă cu o zicală fără să mă întreb de raţiunea ei şi, deodată, fără nici un motiv, vorba, expresia, zicala sau ce-o mai fi ea mă pune la treabă, îmi dă mintea peste cap. O astfel de răzgândire târzie, în ce priveşte cuprinsul de înţelepciune dintr-o foarte populară zicere de-a noastră mi s-a întâmplat zilele trecute, în hala de carne, unde nevasta unui măcelar îi povestea unei prietene ce om de treabă e soţul ei şi ce suflet bun are. Omul ăsta al meu, zicea femeia, n-ar omorî o muscă!
Va să zică, măcelarul tăia porci, depsica vaci şi boi, tăia omul şi găini, că nu merita să stai la curte dacă nu aveai găina ta în ciorbă, cu musca însă cultiva o relaţie evlavioasă la jumătatea distanţei dintre milă şi ecologie. Muşte măcelarul nu omoara! Chestiunea care a început să mă muncească nu-l privea musai pe măcelar. Privea musca. De ce, dintre toate jivinele şi insectele patriei, românul şi-a revărsat prinosul de bunătate pe muscă? De ce nu pe ţânţar? În atâtea case de oameni cu scuflet bun se înmulţesc purecii, dar un proverb care să consfinţească relaţia dintre pureci şi mila creştină încă nu avem. Oare cum ar suna o altă dovadă de blândeţe şi bună înţelegere formulată pe bază de râme? Omul meu, ar spune ţăranca, e atât de bun la suflet, că atunci când dă la sapă şi taie o râmă plânge şi plăteşte acatiste la popă!
De fapt, nu m-am sesizat chiar întâmplător de ciudăţenia raporturilor dintre noi şi muşte. În aceeaşi zi, într-o altă împrejurare, s-a vorbit despre un om rău, care de mic a arătat cât de hain avea să fie mare, întrucât rupea aripile la muşte. Şi n-ar fi fost nimic dacă seara, pe un canal tv cu profil ştiinţific nu s-ar fi dat un film despre muşte. Când ceva se petrece de trei ori într-o zi, poţi fi sigur că e o problemă de destin. În filmul acela se preciza că
