În toată lunga perioadă comunistă, pe care eu am trăit-o ca o fiinţă perfect conştientă timp de mai bine de douăzeci de ani, am făcut observaţia pe care nu mi-am comunicat-o decât între persoane de verificată încredere, rude sau prieteni bine cunoscuţi, anume că acest comunism pe care-l suportam eu, împreună cu milioane şi apoi miliarde de oameni, este un fenomen incomunicabil pentru cei din afara lui sau care nu l-au apucat ca pe o experienţă personală. Şi totuşi, încălcându-mi acest adevăr capital formulat de mine aşa de catogoric, am scris mult despre comunism, mai puţin despre aspectele teoretice şi mai mult despre ceea ce trăisem şi resimţeam încă. Partea însă cea mai interesantă şi de oarece haz e că şi astăzi el stăruie în amintirea multora care nu vor să-şi amintească, dar care tresar când descoperă ceva din cele spuse de mine mai sus.
Cândva am spus că revelaţia părţii celei mai nocive din marxism şi din experienţa lui o reprezintă ceea ce a scăpat intenţiilor lui absolutiste: normalitatea firesc omenească, aceasta dând impresia că sistemul e totuşi posibil, că se poate trăi în comunism din moment ce el oferă şi prin ceea ce nu e programat o largă bază de existenţă, acceptă fără a o tolera o marjă de libertate pe care o nesocotesc utopiştii anticomunişti, oricât de bine intenţionaţi, care nu au trăit însă în sistem.
Unul dintre aspectele cele mai caracteristice pe care le-am descoperit şi urmărit în noua mea existenţă, dar şi la cei din jurul meu, în mediul social şi familial, a fost că tot ce ne-a fost dat să trăim nu s-a decis printr-o luptă (dezbatere) de ordin ideologic; teoriile vag cunoscute nu au contat prea mult faţă de realităţile crude şi foarte repede sesizabile. Comunismul românesc nu a avut antecedente în mentalul românesc, aşa cum au avut revoluţionarii în Rusia; dezbaterile de acolo au fost acerbe, ajungându-se până la urmă la u
