Mîine şi o bună parte din martie se va vorbi despre Radiohead şi cum Yorke reinventează mucul. Se vor închide mulţi ochi la versurile scrise parcă de Dragoş Bucurenci sau la ofensele aduse unor muzicieni ca Burial. De aceea, evit să vorbesc despre Radiohead şi acel-exerciţiu-pentru-o-muncă-viitoare King of Limbs.

Gil Scott-Heron, în schimb, mult mai bătrîn decît Yorke, a rămas la fel de sincer şi integru ca acum probabil 100 de ani. Fumează fără oprire, dar s-a cam lăsat de cocaină, şi nu militează împotriva încălzirii globale, orice ar însemna acest lucru. A fost un poet al generaţiei sale, “Dylanul negru” numit de presa mainstream, iar revenirea sa în muzică se datorează teribilului Richard Russell de la XL Recordings. Russell care l-a abordat pe Scott-Heron cînd acesta încă era la închisoare.

Vorbesc despre două albume, unul bun, altul grăbit, mai întîi de cel lansat anul trecut, I’m New Here, care nu s-a dovedit a fi o simplă resuscitare după 16 ani de absenţă, ci o reinterpretare a muzicii pe care poate suna bine vocea bourboniană a poetului, dar şi o recuibărire alături de noi, fiindcă mai are lucruri de spus. Sobru, dar neliniştit, albumul de 28 de minute conţine trei coveruri, cinci interludii şi cîteva piese originale şi deşi, în mare, este vorba despre o poveste de dragoste falimentară, prăbuşită, Scott-Heron scrie cîte ceva şi despre felul dezamăgitor, depresiv aproape, în care munca, respectiv banii, ne formează. Abordarea muzicală a lui Russell a fost, fără discuţie, riscantă, dar ajută, prin beaturi distructive în stil Portishead sau Massive Attack, la granulaţia chipului lui Scott-Heron.

Pe We’re New Here auzim remixuri pure, făcute de Jamie Smith de la The XX la albumul de anul trecut. Scott-Heron a fost vag implicat în lansarea acestuia, Smith transpirînd singur, expansiv, la punerea vocii guturale pe diferite stiluri de club: gar