Mu'ammar Abu Minyar al-Qaddāfī (aşa se ortografiază numele lui în arabă, al-Qaddafi însemnând "Qaddafitul" - cel din tribul Qaddafa) va avea, fără îndoială, un loc de cinste într-un tratat de patologie a puterii. În discursul său, în care a invocat inclusiv pericolul… Al-Qaeda, a amestecat promisiuni şi ameninţări cu execuţia. "Eu n-am ordonat încă să se tragă" (muriseră deja sute de oameni, împuşcaţi de miliţiile lui) - a zis - "dar, când am s-o fac, voi pârjoli tot".

"Sunt un luptător, un revoluţionar din corturi - o să mor ca un martir, la final!". Viitorul martir le-a cerut celor care îl iubesc (după ce le ceruse să se încuie în case) să umple străzile, ca să nimicească "rebeliunea armată". Suporterii lui, adunaţi în Piaţa Verde din Tripoli, îl ovaţionau; protestatarii, adunaţi în Piaţa Shajara (a Copacului) din Beghazi, îşi scoseseră pantofii şi-i agitau dispreţuitor. De altfel, capitala Cirenaicii e în mâna manifestanţilor, ca aproape tot estul Libiei. Acolo îi trimisese zilele trecute Gaddafi pe doi dintre fiii săi, Khamis (ofiţer de poliţie) şi Saadi (şeful federaţiei libiene de fotbal), să apere regimul. Toată familia e pe baricade, poate cu excepţia frumoasei sale fiice Aisha, zisă Amirat As-Salam, Prinţesa Păcii (cea care a făcut parte din corpul internaţional de avocaţi care l-a apărat pe Saddam Hussein, în celebrul proces din 2004-2006).

Lungul şi incoerentul său discurs a avut o singură, puternică, idee: Eu sau haosul! Retorica lui infailibilă - (în 2009, la o reuniune internaţională, după un scurt discurs de o oră şi 36 de minute, translatorul său personal a căzut lat) - s-a subţiat, s-a chircit, e schimonosită de spaimă. N-a mai rămas din beduinul acela puternic, frumos şi persuasiv decât cenuşa unor cuvinte pe care le mestecă în sumbra lui singurătate. La câteva ore după ce l-a ascultat, ministrul de Interne a demisionat şi s-a alătu