Și pentru că/ Li se rupea/ Au mai chemat nişte şpăgari! Tot îmi vine să cânt de când cu scandalul cu şpaga la vameşii din România. Şi asta poate şi pentru că, cel puţin de două ori pe lună, trec graniţa spre sau dinspre România, pe la Albiţa.
Vinerea trecută, numai cât m-am apropiat de vama noastră, mi-a şi venit să cânt în maşină. Banalităţi, evident. De exemplu: „La puşcărie! Să mergem la puşcărie! La puşcărieee! Să mergem la puşcărieee!". Eii, ca să prindeţi ritmul, trebuie să fredonaţi asta pe refrenul de la melodia „Guantanamera".
De vreo cinci luni de când fac un soi de naveta spre Republica Moldova, îi ştiu prea bine pe vameşii de la Albiţa şi pe fraţii lor de la Leuşeni. Şi
i-am tot analizat. Pură curiozitate jurnalistică. De la cum îţi cer şmechereşte actele, cum îţi trântesc portbagajul, cum îţi aruncă pe marginea ghişeului paşaportul, cum se isterizează vreo doamnă-vameş că ai îndrăznit să-i faci coadă la gheretă (chiar dacă în faţa ta mai e doar un singur om). Sau la cum te pun la respect că, Doamne fereşte, te-ai rătăcit puţin printre marcajele lor.
Prima data am venit în Moldova în octombrie. A fost, de altfel, şi prima dată când am trecut cu maşina graniţa unui stat care nu e membru al UE. Prin urmare, regulile-s puţin altele. Dacă le ştii, te alegi doar cu şmecheriile de care vorbeam mai sus. Dacă nu, ghinion! Ai parte şi de tratament pentru infractori. Prostia mea a fost că n-am ştiut exact care e banda pe care trebuie să mă încadrez pentru a ajunge la vama pentru muritorii de rând, de pe partea moldovenească. Am îndrăznit să nu văd un STOP şi să caut din priviri oamenii care să-mi ceară actele. După mine fugea un vameş. Îl văd în oglinda retrovizoare. Alerga nervos.
„Sunteţi de la Diplomaţâi?". Îmi zice răspicat. „Într-un fel...", încerc să glumesc. Evident, n-a prins poanta. Poate nici nu era cazul. Într-o fracţiune de
