Se face mare caz pe seama relaţiei dintre liderul interlop Bercea Mondialu şi preşedintele Băsescu, inclusiv fratele „nepersoană publică”. Atacat direct de presa neceremonioasă, şeful statului a găsit argumentul suprem , în ce-l priveşte pe fratele Mircea: nu e persoană publică – adică n-are funcţie la stat sau în partid – deci poate să facă ce vrea. Cât despre sine însuşi şi paranghelia la care doamna Maria a fost dotată cu o salbă din trezoreria rromă, n-a suflat nici un cuvinţel. A ţinut doar să sublinieze că relaţia instituită prin botez nu i-a ajutat la nimic interlopului care a fost arestat în ciuda statutului de fin al fratelui preşedintelui.
Mulţi vor fi satisfăcuţi de aceste explicaţii. Mai ales cei care văd în acţiunile de presă neprietenoase mâna lungă a adversarilor politici şi nu spiritul justiţiar care trebuie să anime existenţa „câinelui de pază” al democraţiei. Există, desigur, o diferenţă între acţiunile celor doi fraţi: în timp ce Mircea s-a încuscrit cu Bercea, creând o legătură pe viaţă, Traian doar a dansat cu acesta, la o petrecere, ceea ce poate fi interpretat cel mult ca un act de politeţe faţă de nişte gazde mai mult sau mai puţin întâmplătoare. De ce se regăseşte Bercea în aceste două paliere?
Foarte simplu, mai ales pentru cei care cunosc subtilităţile relaţiilor sociale. Sunt sigur că dacă Bercea s-ar fi dus la Cotroceni să-i ceară preşedintelui o protecţie sau un sprijin, în virtutea bănuţului de aur agăţat la gâtul primei doamne, ar fi fost dat afară în şuturi de către băieţii de la SPP. Şmecheria genetică a lui Bercea a pus însă în funcţiune un mecanism complex: acela al impresiei publice. Adică, vezi bine, cine sunt eu: preşedintele vine la mine, eu îi fac cadouri, cu frate-său mă pup şi-i zic săru-mâna naşule, deci sunt unul de-ai lor! Cum să nu-mi faci tu, primar, contractul pe care ţi-l pun pe masă sau cum să te iei tu,
