Licitarea drepturilor tv pentru meciurile primei divizii reprezintă una dintre afacerile de mare angajament pentru servitorii ligii profesioniste. Reprezintă afacerea în care interesele cluburilor sunt jucate mai către lumina zilei. Sunt jucate chiar la vedere, sub lozinca propagandistică a profitului maxim. Dar lozincile n-au ţinut niciodată de foame. În consecinţă, nu trebuie să cădem în capacana aprecierii conform căreia interesele cluburilor ar afecta neapărat ficatul iubiţilor conducători ai ligii. Marea lor emotivitate financiară are cu totul altă motivaţie. Colesterolul le creşte proporţional cu grosimea stratului de slănină al comisioanelor, neapărat procentuale, care ambalează afacerea drepturilor tv. Nu vorbesc despre şpagă ordinară fiindcă mi-e teamă să nu supere prea tare adevărul. Acel adevăr care funcţionează chiar dacă nu a fost niciodată dovedit. Acel adevăr care i-a împins în meciul ameninţărilor pe Dumitru Dragomir şi Gigi Becali. Acel adevăr pe care dictatura unanimităţii în mediocritate, care uneori se numeşte şi democraţie, îl slujeşte de minune.

Ultima afacere pe care liga a făcut-o cu televiziunile a stropit de sus ideea că preţul ar reprezenta cumva vreo garanţie de calitate a mărfii. Piaţa, în vulgaritatea ei, în sălbăticia ei, a făcut preţ fabulos pentru un fotbal tot mai sărăcit valoric. Moda a călcat în picioare raţiunea. S-a vândut şi s-a cumpărat la fără număr maneaua fotbalistică, sortiment în care suntem producători de marcă. Banii mulţi, foarte, foarte mulţi, l-au înstăpânit pe Dumitru Dragomir ca tartor al afacerilor de succes din fotbal. Cluburile s-au ales cu o adevărată mană cerească şi nu a mai contat ce s-a scurs către ligă din neaşteptatul preaplin. Acum, datele de piaţă ale afacerii au rămas neschimbate. În plus, ideea că în haos nici o pretenţie nu poate fi categoristă ca fiind nesimţită s-a întremat şi mai abitir.