Nici o masă fără peşte! Eu n-am fost, recunosc, un anticomunist. Ba, pot spune că aş fi devenit un comunist zelos, aş fi tras şi pe alţii după mine, ca o locomotivă, dacă nu venea revoluţia să-mi schimbe brusc macazul. La casa de copii crescusem ca puiul în găoace, fără niciun reper exterior, acela era universul meu. Abia pe la optsprezece ani mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu lumea în care trăiam, dar nu nişte nereguli atât de mari, încât spiritul meu, lucrat atent pe nicovală în fierăria orfelinatului, să nu le accepte, să nu le tolereze. Mă complăceam în mârâială, credeam că bancurile şi şuşotelile satirice cu prietenii mă izbăvesc de laşitate.

Eram nerăbdător să aflu de ce se ţinuse ochelaristul toată ziua de coada mea, dar şi să beau mai repede vodca promisă, poate să înţep şi doi mici. Fiindcă un securist, fie el doar colaborator, avea, mă gândeam eu, şi bani şi destulă influenţă ca să obţină mici, în loc de chiftelele de peşte pe care ţi le băgau chelnerii pe gât când cumpărai ceva de băut. Aşa că am întins pasul către "Pufoaica Ruptă”, o bodegă jegoasă din centru, sub o umbrelă uriaşă, cu mese şi scaune de fier. Puteam sta jos să bem şi să discutăm în voie.

Terasa gemea de lume. Toate mesele erau ocupate, chiar şi cele şchioape, o coadă pe două rânduri pornea de la tejghea şi se întindea până pe trotuar, iar de-a lungul gardului de fier forjat se rezemau alţi însetaţi. Erau bărbaţi şi femei de toate vârstele, în general oameni care nu mai iubeau viaţa, fiindcă la "Pufoaica Ruptă” se bea doar "Bachus”, "Glacial”, "Primula”, "Trocadero”, "Vraja mării”, "Cristal”, "Bistriţeana” şi alte mărci de băutură imposibil de clasificat. Nu erau nici vodcă, nici coniac, nici lichior, ci nişte chestii cu chimicale care te trăsneau din două pahare şi îţi făceau gaură în stomac. Se spunea că dacă lăsai seara un cui sau o lamă de ras în băuturile