Puştiul cu voce stridentă de contratenor, Narcis Iustin Ianău, a devenit o senzaţie instantanee după apariţia la „Românii au talent". De ce atât de repede?
Am spus deja în altă parte, recordul de rating obţinut de PRO TV (23 de puncte) cu un format de import, pozitiv ca puţine altele de pe televiziunile româneşti, e o veste bună pentru piaţa TV. Narcis Ianău are deci o maşinărie bine unsă şi frumos colorată, călare pe care să-şi înceapă urcuşul către celebritate. Dar, dincolo de asta, sunt şi alte motive pentru care s-a propagat foarte bine.
În primul rând, adolescentul are ceva preţios într-o lume în care te asaltează în primul rând stimulii vizuali: o voce recognoscibilă. Or brandingul sonor e foarte eficace, tocmai fiindcă cel vizual e mai la îndemână.
Un al doilea motiv pentru care Narcis Ianău a devenit atât de repede celebru ţine de faptul că presa a văzut în el două poveşti cu un grad înalt de stereotipie. Noi, cei care creăm celebrităţile, gândim în déjà vu-uri, fie că ne place, fie că (mai plauzibil) nu. Narcis e obligatoriu copilul sărac din provincie ajuns departe, în ciuda adversităţii colegilor de şcoală, rudă cu Răţuşca cea Urâtă, Cenuşăreasa, Elvis Presley şi un număr neprecizat de nume cu traiectorii asemănătoare. Iar undeva în fundal mai erau două istorii care au creat un grad de familiaritate al presei cu întreaga poveste. E vorba de schema mentală legată de tenorul (fără contra-) Costel Busuioc, care a concurat pentru un „talent show" asemănător, Hijos de Babel, în Spania. Dar şi de Susan Boyle, vocea de la „Britain's Got Talent" care a reuşit să „prindă" până şi coada trogloditelor jurnale de ştiri româneşti.
Nu în ultimul rând, elementar, dar necesar, Narcis Iustin Ianău are un nume individualizant. Şi, în plus, aliterativ, plin de vocale. E drept, „Narcis" e un prenume ingrat pentru o vedetă, cu ale sale conotaţii legate
