Ştefan Bănică Jr vorbeşte despre începuturile carierei, despre relaţia cu un tată celebru, dar şi despre faimă, imagine, bani.
Adevărul: La premiera spectacolului „Cui i-e frică de Virginia Wolf?" am descoperit, în aplauzele de final, un Ştefan Bănică extrem de emoţionat. Niciodată nu te-am văzut astfel la „Dansez pentru tine"!
Ştefan Bănică Jr : Pentru că la teatru există un alt tip de emoţie decât la un show de divertisment. Ea se creează în contextul piesei respective şi prin interacţiunea dintre actori şi public. Pentru oamenii care nu m-au văzut la teatru, plătesc, într-un fel, un preţ al imaginii cu care lumea s-a obişnuit. Televiziunea asta face, creează imagine adresându-se la milioane de oameni, pe când în teatru sunt 400-500 de spectatori, iar într-o sală de concerte 4000-5000. E normal ca imaginea creată de televiziune să fie predominantă. Dar acea imagine nu înseamnă că este singura faţetă a unui artist.
Ştiu încă din copilărie, trăind lângă tatăl meu, ce înseamnă statutul de persoană publică şi, în acelaşi timp, plurivalenţa artistică pe care am moştenit-o de la el. Fiecare tip de emoţie artistică, fie că e teatru, fie că e muzică sau televiziune, necesită moduri diferite de concentrare. Astă-seară, de pildă, joc „Desculţ în parc" (marţea trecută, n.r), un gen de teatru bulevardier. „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" este teatru realist psihologic. Încerc de fiecare dată să mă concentrez pe direcţia care trebuie, uitând de imaginea creată în jurul numelui meu. A fi actor, pentru mine, înseamnă libertate. Poţi fi preşedinte, poţi fi doctor, infractor, analfabet, poţi să fii orice şi poţi astfel să explorezi universuri umane total diferite. Depinde de tine până unde vrei să explorezi, dar ai această şansă fantastică.
Cu banii pe care îi încasează Ştefan Bănică din „Dansez" de ce ar mai face el teatru?
Teatrul
