Dinu Patriciu a scris un pamflet nemilos la adresa lui Liiceanu. Andrei Pleşu îi răspunde cu nişte Melancolii. Nu o să comentez înţelegerea pentru neînţelegerea lui Patriciu care de fapt îl înjură pe Băsescu. O să spun doar că lui Patriciu i-au luat ani de zile şi o întîlnire cu Michnik ca să aibă curaj să-şi spună părerea despre un om pe care se pare că-l dispreţuieşte. Un om cu bani care adoră să calce în picioare un tip abia după ce a fost criticat de alţii (unii străini recunoscuţi european, eventual): v-am descris atmosfera din “elitele” româneşti. Aşa se întîmplă cînd patronul scrie editoriale: cînd se dă voie la înjurat, înjură şi ei pentru alte motive.
Mi se pare de prost gust să mai dai cu un pamflet (pamfletizarea m-a enervat la Pleşu, putea să-i spună civilizat că e de acord cu Michnik şi gata) într-un om doar pentru că un înnobelat şi un megastar intelectual l-au criticat. Liiceanu e în cădere de popularitate nu pentru că publicul său dur nu-i împărtăşeşte ideile. E “căzut” din acel motiv enunţat de prietenul său: că i-a ţinut partea lui Traian Băsescu, un tip nu prea popular acum.
Iar apărarea lui Pleşu e din seria “oricum sîntem o apă şi un pămînt, doar că unii sînt mai valoroşi”:
„Mulţi intelectuali sunt oportunişti”, proclamă, amar, dl Patriciu. Da. Tot astfel şi mulţi oameni de afaceri!
Chestiunea mi-a amintit de o glumiţă cu nişte amici: între cine ai alege dintre Pleşu şi Liiceanu totuşi, dacă ai fi nevoit? Răspuns: dacă aş fi “foarte nevoit” să aleg între cei doi, aş alege Liiceanu, pentru că măcar a ştiut să-şi asume nişte idei bune-proaste, pentru că pe el îl ştii măcar de inamic cînd e cazul, nu şi-a purtat opţiunile melancolic estetic prin spaţiul public. Dacă există un pericol acum, acest pericol are figura neimplicării estetizante.
O echipă de handbal
O ştire care m-a lăsat gură cască. O echipă calificată î
