„Floride fraga/ Din luna lui Faur/ La toată lumea să fiu dragă/ Urâciunile să le desparţi", vechi descântec rostit la 28 februarie, l, 3 sau 25 martie, date la care, în diferite sate din ţară, mai ales în sud şi sud-vest, dar şi în Transilvania, se serbează Dragobetele.

Numele sărbătorii a dat mult de furcă etnologilor. De la derivarea din cuvântul "drag" la cea din numele slav al sărbătorii creştine din 24 februarie, "Găsirea Capului Sfântului Ioan Botezătorul", de la eroul popular, care este identificat când cu feciorul Babei Dochia, „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi", propunerile se mişcă pe un teren larg, ca în toate încercările de a găsi izvorul legendelor populare. Unii etnologi îi caută originea în echivalarea cu Eros şi Cupidon, alţii îl consideră un zeu dac al cărui nume nu a ajuns până la noi.

Sigure sunt numai descrierea acestui personaj - tânăr, frumos, voinic - şi rolul lui de a proteja dragostea şi pe îndrăgostiţi. În credinţele populare, Dragobete este şi ziua împerecherii păsărilor care încep să-şi facă acum cuibul, momentul căpătând astfel şi un sens al celebrării fecundităţii.

La sate, petrecerea de Dragobete era obligatorie. Ea presupunea mersul în pădure pentru a căuta ghiocei şi viorele, culesul ultimei zăpezi pentru a obţine apa pe care fetele o foloseau la spălatul pe cap, în credinţa că vor avea tot anul părul frumos. Dacă printre florile din pădure se aflau şi fragi înfloriţi, aceşti erau strânşi în buchet şi aşezaţi la icoană pentru a servi, printre altele, şi la descântecele de dragoste. La marginea satelor se aprindeau focuri în jurul cărora fetele şi băieţii stăteau de vorbă, iar întoarcerea acasă se transforma, în unele locuri, în "zbur