“Discursul regelui” e un film excepţional din multe puncte de vedere. Dincolo însă de poveste şi interpretarea ei, m-am trezit la sfârşitul filmului luat prin surprindere de această dorinţă: să am şi eu conducători pe care să-i admir. Aş fi vrut să nu-i mai admir tot timpul pe ai altora. Sau măcar instituţii pe care să le respect, pe care să mi le pot da şi să le pot da copiilor mei drept exemplu.
Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.
Filmul m-a scuturat. Am văzut “Discursul regelui” nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat.
Păcat că aerul curat vine aproape numai de afară. Cred că avem mult de pierdut, dacă ne distrugem putinţa de a-i admira deschis măcar pe unii dintre oamenii care ne reprezintă. Ne vom plasa singuri în afara lumii pe care ne-o dorim. Cea mai recentă ilustrare a acestui pericol e aniversarea a 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, pe 19 februarie. N-am aflat de ea nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Turismului, nici de la vreo televiziune din România. Aproape toţi am aflat de ea de la Google, care şi-a restilizat logo-ul din opere ale lui Brâncuşi, în onoarea geniului său. Am pierdut o foarte bună ocazie de a nu tăcea.
Asta şi pentru că cel mai des nu tăcem când e de criticat. Fa
