Artistul-personaj, pictorul Constantin Piliuţă (1929-2003) nu poate să dispară din memoria noastră culturală. Opera sa trăieşte şi supravieţuieşte, fără eforturi. Iar în ce priveşte tranzacţiile la bursa de artă, preţul lucrărilor sale cunoaşte, de câţiva ani buni, salturi spectaculoase, casele de licitaţii bucureştene întrecându-se în oferte, care mai de care mai... atractive. Este un fel de a spune. Nimeni însă nu poate afirma că arta lui Piliuţă nu are sau nu va mai avea adepţi; cumpărători pasionaţi, negustori încercaţi sau investitori cu multă dare de mână. Dimpotrivă. Arta lui Piliuţă se află printre primele locuri în ordinea preferinţelor negustorilor. Şi a iubitorilor de artă. Cota pictorului a crescut considerabil, proporţional cu numărul lucrărilor licitate.

Peisajele sale cu case şi pomi, primăverile promiţătoare, în culori delicate, vasele cu flori, ca nişte arabescuri ce cuprind, în tainele lor, "gestul" naturii în intimitatea veghei multiseculare, compoziţiile cu personaje, portretele, sunt atinse, parcă, de pana poetului. "Acest lirism îl descoperim în tablourile inspirate de Delta Dunării, de pământul ars de soare, cu vegetaţii pitice, al Dobrogei, sau de oraşele vechi (Botoşani, de exemplu), cu o arhitectură pitorească, în care sunt conservate umbrele târgurilor de odinioară", apreciază Constantin Prut în Dicţionarul de artă modernă. Ceea ce impresionează în arta pictorului şi desenatorului Constantin Piliuţă este capacitatea de a "sesiza durabilul", tocmai prin eliminarea detaliului superfluu, care încarcă imaginea. În timp ce culoarea rămâne o şoaptă eternă, ce se aşterne meticulos şi tandru în monocromii de mare fineţe. "Tonurile luminoase, degajate de impurirităţi, compun o lume aerată, în care meditaţia se instaurează ca o modalitate de a se reface comuniunea cu natura pură şi vitală", completează cunoscutul istoric şi critic de artă